Spunea Eminescu:Poporul nostru a trăit aproape 2.000 de ani şi a supravieţuit tuturor încercărilor vremii, iar sub acest stat (de la 1866 -n.mea) croit (liberal -n.mea) el nu va supravieţui nici 200 de ani“.

Mai e puţin.

 

Odată cu scandalul “Eu (nu) sunt Charlie” nu putea să nu răzbată şi eterna învinovăţire a românilor că nu sunt “destul de occidentali”.

Acuzaţie de care suferă, musai!, toţi cei care nu s-au solidarizat cu caricaturiştii de la Charlie Hebdo. Mai repet o singură dată, pentru ultima oară: este firesc să-mi pară rău de orice victimă, de orice om care a fost omorât, chiar dacă nu am fost de acord cu părerile sale. Dar asta nu înseamnă, că automat trebuie să mă şi identific cu părerile sale, dacă s-a întâmplat ca respectivul să fie ucis.

Trecând peste acestă scurtă paranteză, titlul articolului m-a inspirat citind un material, excelent de-altfel, al lui Horaţiu Pepine posta pe DW. Iată pasajul în cauză: “Dar modul acesta de argumentare ar părea absurd printre catolici sau reformaţi, ceea ce explică iarăşi de ce minorităţile religioase din România sunt mult mai ferme în a-şi proteja tradiţia decât românii ortodocşi. Aceştia sunt mereu scindaţi între aspiraţia lor către modernitatea occidentală şi sursele propriei identităţi, ceea ce favorizează confuziile”. Pe moment nu mi s-a părut nimic dubios, dar peste puţin timp, uitându-mă la un documentar pe Digi World am avut o tresărire. De când aspiră românii către modernitatea occidentală? Când au aspirat românii, ca năzuinţă naţională şi nu a unei grupări minuscule, către Occident?

Consultând documentele istorice, cărţile, mărturiile de care dispun, nu am găsit nici măcar unul singur în care să fie exprimată dorinţa românilor sau a liderilor lor, de a deveni occidentali. Niciunul! Dimpotrivă, doi dintre cei mai reprezentativi lideri români, Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare au avut atitudini demne faţă de Occident, refuzând integrarea prin absorbţie în  Vest,  motiv pentru care primul a plătit cu viaţa. Acea grupare minusculă care au fost pașoptiștii s-a impus iniţial prin bruscarea societăţii, nicidecum prin validarea poporului,  iar apoi a proliferat prin folosirea forţei, inclusiv a terorismului de stat.

Cred că este potrivit să spunem, măcar că azi este ziua lui Mihai Eminescu,  că românii nu şi-au dorit niciodată să fie colonizaţi: nici de către occidentali, nici de către ruşi, nici de către tătari. Din păcate, însă, în ultimii 70 de ani, dar mai cu precădere în ultimii 25, colonizarea şi auto-colonizarea occidentală a poporului român au atins cote nebănuite.

La 165 de ani de la naşterea lui Eminescu, nu numai că am adoptat fără discernământ aproape tot ce este occidental,  dar am ajuns să distrugem propria cultură şi modul de viaţă românesc. Vorbim o limbă plină de cuvinte occidentalizate, astfel încât proprii străbunici şi chiar bunici ar avea probleme în a ne înţelege.Mai mult şi mai grav, este că am început să ne însuşim varianta occidentală a istoriei, ceea ce ne pune în situaţia de a accepta teorii aberante pe post de adevăruri şi de a ne insulta propriul trecut şi pe reprezentanţii săi. Am ajuns, după atâta îndoctrinare, să nu înţelegem de ce şi cum am ajuns aici, astfel încât aplicăm la infinit acelaşi tratament defectuos, mărind de fiecare dată doza de “occidentalizare”.

Nu pot să nu observ că modernitatea ne-a adus mai multă propagandă şi mai puţină informaţie. Pe posturile de televiziune, dar şi pe internet, abundă documentarele care prezintă momentele dramatice ale istoriei doar din punctul occidental de vedere (fie că e german, francez, american sau britanic).  Cum poate să-şi facă cineva o idee de ansamblu despre ocupaţia austriacă a Transilvaniei, când vede documentare în care viaţa din imperiu de dinaintea primul război mondial e portretizată idilic, fiind zdruncinată doar de “rebeliunile” balcanicilor violenţi şi ne-educaţi, întâmplător ortodocşi. Cum să ştie tinerii că acum 100 de ani, românul Ciubotaru din Ardeal era nevoit să lupte cu românul Ciubotari din Moldova?

Nu aflăm nimic în respectivele documentare despre anormalitatea existenţei unui imperiu care domina, cu ajutorul forţei, teritorii şi populaţii care nu-i aparţineau. De pe wikipedia în engleză putem afla chiar că PIB-ul Imperiului crescuse cu 1,45% pe an între 1870 şi 1913! Ce execuţii ale reprezentanţilor minorităţilor? Ce maghiarizare forţată? Pe bună dreptate s-ar întreba cineva: ce i-a apucat pe români să lupte ca disperaţii să scape din “raiul” austro-ungar?!  Exact cum anterior, până-n 1989, se putea întreba cineva ce i-a “lovit” pe românii din Basarabia să fugă din “paradisul” ţaristo-bolşevic şi să unească cu România.

De altfel, doamna Alina Mungiu-Pippidi, cea care cere statului să ne suprime unele drepturi în schimbul “libertăţii noastre de gândire ameninţată de jihadişti”, spunea aseară la Realitatea TV, plină de aroganţă că “globalizarea vine la pachet cu valorile occidentale. Nu le putem separa”. Ceea ce se observă cu ochiul liber, însă, chiar cu ocazia cazului Charlie Hebdo, este că globalizarea este de fapt o altă modalitate, un alt vehicul pentru impunerea valorilor occidentale asupra celorlalţi.

Dacă înainte era catolicismul, apoi iluminismul, acum acest vehicul se numeşte globalizare. Atunci, ca şi acum, ni se cere să îmbrăţişăm valorile occidentale fără comentarii, altfel fiind neapărat catalogaţi drept reacţionari, contrarevoluţionari, păşunişti, fascişti, legionari, nostalgici, terorişti, fanatici, etc. Vorba lui Eminescu: trebuie să acceptăm totul “ca şi când poporul românesc a fost în trecut un popor de vite, fără legi, fără obiceiuri, fără nimic, şi trebuia să i s-aducă toate celea de-a gata din cea mai renumită fabrică”. Iar dacă nu o facem, e pentru că suntem corupţi. Şi pentru că suntem corupţi, trebuie să fim şi mai bine supravegheaţi. Aşa ni se repetă de ceva vreme, iar azi a venit reprezentantul Înaltei Porţi să ne mai amintească o dată. Exact aşa cum ne descriau şi austriecii pe vremuri. De ce? Pentru că nu respectam “contractul” prin care trebuia ca noi să rămânem ocupaţi