Pentru cine a citit “Demonii” lui Dostoievsky, poate că a reţinut fraza marelui scriitor unde spunea că dacă “în piatră nu există suferinţă, atunci în frica de piatră suferinţa există.”. Nu ştim cine sunt “Demonii” din zilele noastre dar putem să-i bănuim dacă am cunoaşte povestea dramatică a târgovişteanului Felix Tudor, diagnosticat cu scleroză multiplă.

Nu cerşeşte nimic de la nimeni, doar vrea ca legea să fie respectată şi pentru el. Căci în România, inclusiv în judeţul Dâmboviţa, respectarea articolului 20 din Legea 448 a devenit o iluzie pentru unii care au dreptul la ea. Şi Felix Tudor are acest drept.

Am stat chiar astăzi de vorbă cu el şi a mărturisit pentru Blasting News că a primit doar promisiuni. “Am fost la primărie pentru că am localizat în sfârşit un apartament gol la parterul unui imobil. Are rampă pentru cei cu problemele mele. Eu sunt în căruţ din anul 2010 dar în ultimii doi ani boala mea a avansat, sunt într-o situaţie agravată.”.

A depus cerere pentru a i se acorda o locuinţă ANL încă de acum câţiva ani, mai precis din 2009. Pentru el, exista o listă de aşteptare unde ocupa un optimist loc 20. Dar lista s-a mărit misterios şi omul a ajuns pe locul 90. Timpul a trecut, anii l-au lăsat tot mai retras de lume şi de o viaţă aşa cum şi-ar mai fi putut-o dori în condiţiile date. Felix Tudor a recurs la ajutorul presei mereu dar în zadar. Colegii de la Gazeta Dâmboviţei au scris despre cazul său astă-vară. Articolul a rămas scris dar omul din cărucior nu a avut parte de atenţia primăriei, inclusiv a actualei administraţii locale interimare. Felix Tudor a ajuns în luna februarie din nou şi cu mare dificultate la primăria din Târgovişte. L-au amânat pentru luna aprilie. De atunci şi până acum, nu s-a mai întâmplat nimic bun pentru el. A rămas în continuare cu promisiunile. Şi atât. Locuieşte cu părinţii într-o locuinţă mică, de fapt o garsonieră la etajul doi şi cu siguranţă nu îşi doreşte să fie o povară pentru nimeni. El are o pensie de handicap de 450 de lei. Prea puţin pentru a-şi permite închirierea unei locuinţe. În plus, trebuie să plătească şi o pensie alimentară. Noi l-am întrebat cine îl ajută şi ne-a răspuns cu sinceritate:” Am o fată bună care mă ajută tare mult”.

Ne-a oferit şi materialul video alăturat şi am urmărit cu emoţie şi înfrigurare cum se chinuie acest om pe scările blocului. Încearcă să zâmbească curajos dar nu reuşeşte. Chipul său aduce aminte de cuvintele lui Honòre de Balzac, care a întrebat retoric pentru o întreagă posteritate: “Dacă suferinţele noastre slujesc fericirii celor pe care îi iubim, atunci mai sunt ele suferinţe?”

Acesta caz, este cu siguranţă unul dintre altele existente şi din păcate numeroase pentru societatea românească. Pentru pensii speciale, pentru salarii ale mai-marilor sunt mereu soluţii şi grabă să fie puse în practică şi acordate. Pentru lacrimile din sufletul unui om cum este Felix Tudor, de ce nu sunt?

Noi sperăm că autorităţile locale vor grăbi rezolvarea acestui caz, favorabil. E greu să îţi dai seama dacă eşti sănătos tun sau ai toate mâinile şi picioarele în regulă, cum e să te târăşti la propriu ca acest om. Poate că mai există un dram de omenie în inima celor care au putere de decizie la Târgovişte şi poate că îşi vor aminti mulţi, odată cu noi, de cuvintele lui Valeriu Butulescu: “Suferinţa este un mare învăţător, însă nimeni nu vrea cu adevărat să fie elevul ei”.