Home / Ştiri / Evenimente / Tainele generalului cu piciorul în ghips – I
FOTO : Eduard Ovidiu Ohanesian

Tainele generalului cu piciorul în ghips – I

Notă: Toate informaţiile prezentate în articol aparţin autorului.Postul de televiziune “DIASPORA TV” nu răspunde pentru ele.

Tainele generalului cu piciorul în ghips - I

Imagine : Eduard Ovidiu Ohanesian/http://reteaualiterara.ning.com


Autor : Eduard Ovidiu Ohanesian
Se spune că, răpus de un atac cerebral, generalul Victor Atanasie Stănculescu, personaj cheie al evenimentelor din decembrie 1989, ar  fi dus cu el în mormânt tainele Revoluției române. Printre cei care întrețin aceste zvonuri sunt avocatul său și unii supraviețuitori ai evenimentelor din urmă cu un sfert de veac, care afirmă că înregistrările dosite vor ieși în curând la iveală. Este vorba despre niște casete misterioase depuse în bănci din Elveția, despre care Stănculescu a vorbit în numeroase interviuri. Presat de justiție să dea socoteală pentru faptele sale, generalul purtător de taine spunea că, date publicității, înregistrările misterioase pot aduce lumină asupra revoluției. Mai puțin luate în seamă au fost misiunile și biografia generalului cu piciorul în ghips, începând cu obținerea gradului de maior și până la numirea sa în funcția de prim-adjunct al ministrului Apărării. Ce secrete a dus în mormânt cu el generalul Stănculescu ? Păi de exemplu, activitățile trupelor de intervenție specială la jumătatea anilor ‘50, formațiuni echipate în haine de piele lungi și negre, model sovietic, din care se pare că a făcut parte faimosul personaj. Trupele de șoc în negru folosite la cooperativizarea României cu Nagantul pe masă. 
Secretizarea abuzivă şi criminală practicată de autorităţi în dosarele Revoluţiei, a avut darul de a-i ascunde timp de un sfert de secol pe principalii responsabili ai masacrului din decembrie 1989. Chiar dacă nu este prea clar ce căutau trupele speciale sovietice în România, nici dacă au existat terorişti străini, ne-am ales cu cei mai importanți ţapi ispăşitori, generalii MApN Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Octogenarii condamnaţi şi încarceraţi la Jilava au fost sacrificaţi pentru imaginea Justiţiei române în străinătate, dar şi pentru a spăla obrazul Armatei, care nu avea ce căuta în stradă în timpul revoluţiei. Confruntat cu realităţile închisorii, Victor Stănculescu a început să vorbească despre secretele de stat ale regimului comunist pe care l-a servit. Mihai Chiţac, unul dintre cei mai importanţi responsabili militari în aceste proiecte, a murit fără să scoată niciun cuvânt despre proiectele speciale ale Epocii de Aur.
Secrete, secrete
Stănculescu și Chițac aveau informaţii amănunțite despre centrele de cercetare, pilot şi producţie pentru armele de distrugere în masă, care aparțineau Ministerului Apărării Naţionale. Victor Stănculescu avea în directă subordonare toată industria de apărare, inclusiv secțiile militare ale marilor întreprinderi comuniste, regimentele de rachetele operativ-tactice (potențiali vectori de transport pentru arme de distrugere în masă), ca dealtfel și cele 4000 de tunuri de calibru 100 mm, tăiate și prăduite în grabă după 1989. Centrele de cercetare speciale intrau în responsabilitatea generalului Nicolae Eftimescu, la vremea aceea adjunct al şefului Marelui Stat Major şi al generalului Vasile Ionel (amândoi suspectaţi de Direcţia a IV-a Contrainformaţii Militare de legături cu Moscova). La vremea aceea Eftimescu conducea Secţia Operaţiuni Speciale din cadrul MApN. Proiectul nuclear, supervizat de generalul Mihai Chiţac, şeful Comandamentului Trupelor Chimice şi-a schimbat numele de cod după fuga generalului DIE Ion Mihai Pacepa. În anii ’80, proiectul a fost redenumit “Măgura” şi era clasificat la nivel de Secret de Stat.
Bomba din Carpați
Adevărul a ieșit la iveală din arhivele foştilor aliaţi sovietici, direct pe site-ul Institutului pentru Strategia Naţională a Rusiei, care a publicat informaţii referitoare la proiectul secret bombei nucleare în România. În data de 17 februarie 2011, săptămânalul rusesc Nedeli Argument publica un articol amplu despre operaţiunea de înlăturare de la putere a dictatorului Nicolae Ceauşescu. Roman, unul dintre ofiţerii GRU, locotenent major în Armata a II-a – Ucraina Sud în 1989, făcea dezvăluiri senzaţionale despre „operaţiunea comună CIA, KGB, GRU şi a serviciilor secrete maghiare”.
Problema nu a constat în antipatia personală a lui Gorbaciov faţă de Ceauşescu. În marea politică nu există loc pentru sentimente. Există doar interese. Acestea coincideau la Bush senior şi Gorbaciov pe o singură direcţie: să nu permită României să devină o putere nucleară”, scria săptămânalul rusesc Nedeli Argument. Ofițerul citat de jurnaliștii ruși afirma că sovieticii nu aveau nevoie de secretele legate de producerea armei nucleare, ci doreau să înlăture pericolul scurgerii informaţiilor legate de aceste tehnologii. Roman afirma că, pentru fabricarea bombei atomice românești a fost format un grup de fizicieni care lucrau într-un laborator secret de pe platforma Măgurele.
Articolul “Bomba din Carpaţi”, publicat de Rossiiskaia Gazeta a făcut furori abordând un subiect tabu pentru oficialii români de după 1989: programul nuclear românesc, o problemă care ar fi tensionat peste măsură relaţiile româno-sovietice.
“Într-adevăr, în 1985, autorităţile române îşi trasaseră ca sarcină studierea posibilităţii fabricării armei atomice, specialiştii români din domeniul fizicii nucleare însuşindu-şi tehnologiile de obţinere a plutoniului din combustibil nuclear prelucrat. Informaţii referitoare la faptul că, în cadrul programului său de energie nucleară, România ar fi dispus de un proiect concret destinat fabricării, până în anul 2000, a bombei circulau încă din 1980”, se afirmă într-un raport al SVR (Serviciul de Informații Externe rus).
Informațiile publicate de ruși, confirmate de Stănculescu
Deşi iniţial le-a dat cu tifla jurnaliştilor prea curioşi, în cele din urmă, generalul Stănculescu s-a hotărât să dea frâu liber amintirilor, confirmând informațiile publicate de ruși. A început cu interviuri televizate din Spitalul Penitenciar Jilava, referitoare la traficul şi contrabanda cu armament desfăşurate de statul român în perioada comunistă. În calitate de şef al Departamentului de Înzestrare al Armatei, fostul general era la curent cu multe operaţiuni derulate de Securitate şi de Armată în “lumea a treia”. Sute de milioane de dolari din comerţul cu armament pe spaţiul arab intrau în anii ’80 în conturile faimoasei firme ICE Dunărea. În 2009, Stănculescu a contribuit la publicarea volumului de memorii În sfârşit adevărul…, dezvăluind câte ceva din culisele altor operaţiuni clasificate .
“Discutam mai mult problemele armei chimice. La el era problema staţiei-pilot în una, două uzine mari pentru fabricarea iperitei şi pe care o experimentasem în teren. Aceasta a fost prima dintre cele trei componente ale armelor chimice. Apoi a fost arma bacteriologică, când a venit generalul Popescu din India cu probele de viruşi în eprubete, sticluţe în buzunarul interior de la haină.”, povesteşte Stănculescu. Dacă mai adăugăm micile indiscreţii ale generalului despre programul pentru bomba atomică, derulat la Turnu Severin, Măgurele şi Piteşti, sub umbrela instalaţiilor de la Cernavodă, ne putem face o idee amplă despre secretele pe care Stănculescu le-a dus cu el în mormânt.
“Față de celelalte două arme de care am discutat. Dar se pornise acțiunea pentru arma nucleară. Se făcuse programul sub umbrela instalațiilor de la Cernavodă, apa grea de la Turnu Severin, și pentru că centrul de la Măgurele era depășit, a apărut noul centru de la Pitești, unde se discuta problema îmbogățirii uraniului. Se făcuseră pașii ăștia mari care erau de susținere pentru construcția propriu-zisă a armei.”, povestea generalul. 
Vectorii sovietici
Victor Stănculescu a vorbit deasemenea și despre vectorii de transport ai armelor de distrugere în masă, rachetele sovietice sau potențiale bombardiere. La sfârşitul anilor ’80, numeroase delegaţii militare sovietice au vizitat România. Ofiţerii superiori erau cazaţi la hotel Bucureşti şi, conform declaraţiilor ceiştilor români (care îi aveau în supraveghere), sovieticii aveau o curiozitate obsesivă pentru rachetele cu rază medie de acţiune pe care tot ei ni le livraseră. Ilie Frasiniuc, traducătorul militar al fostului președinte Nicolae Ceauşescu şi al ex-ministrului MApN Vasile Milea (o vreme preşedinte al Uniunii Ucrainenilor din România), era deseori abordat şi întrebat pe faţă unde sunt amplasate rachetele. Bateriile ROT (rachete sovietice sol-sol tip SCUD A, SCUD B, model 8K11 și 8K14) au fost primele sacrificate pentru accederea noastră în organismele euroatlantice. Ultimele două baterii (400 de bucăţi aflate în custodia unităţilor militare de la Ineu – probabil UM 4109 şi Tecuci) plecând în 1996 spre Israel containerizate de compania ZIM, sub supravegherea unor înalţi demnitari MOSSAD. Responsabil cu această operaţiune a fost un ex-şef al Directoratului de Securitate din cadrul Ministerului Apărării din Israel, Eliezer Pincu, născut la Galaţi. Afacerea ROT a însemnat sute de milioane de dolari pierduţi şi ascunşi în măruntaiele arhivelor MApN şi SIE.
Contractele Romtehnica
Povestea rachetelor ROT începe în anii ’70, când la adăpostul Institutului de Cercetări şi Proiectări pentru Rachete Meteorologice (cu sediul în pădurea Băneasa), profesorul Alexandru Spătaru lucra la proiectul unei rachete cu rază medie de acţiune. Specialiştii Departamentului de Informații Externe (DIE) primiseră sarcina realizării rachetelor purtătoare de focoase nucleare, chimice sau bacteriologice. Se pare că proiectul nu a avut succes, Armata achiziţionând în cele din urmă rachete operativ tactice (ROT) de la sovietici. Jurnalistul Doru Braia îşi aduce aminte de măsurile de pază extreme luate de unităţile militare care aveau în dotare astfel de echipamente. Astfel, numai pentru că a îndrăznit să se dea jos de pe bicicletă pe drumul spre localitatea Şicula, la marginea pădurii (circa 4 Km de Ineu), Braia a fost reţinut de militari (dispozitivul Vigilenţa, cum se numea la vremea aceea), percheziţionat şi interogat. Se apropiase nepermis de mult de rampele de lansare poziţionate în zonă.
La mijlocul anilor ’80, rachetele sovietice erau modificate la institutele de cercetări militare de pe Şoseaua Olteniţei, pentru a putea purta arme de distrugere în masă. Sub scutul NATO s-a ales praful de strategia naţională de apărare antiaeriană, ca dealtfel şi de şcoala de rachetistică autohtonă. Specialiştii spun că, deși era una dintre puținele țări din cadrul Tratatului de la Varșovia care-și dezvoltase o școală de rachetistică, în ultimii ani, România a ajuns un fel de apendice al statelor occidentale puternic industrializate și militarizate. În ceea ce priveşte planurile secrete de cercetare şi producţie a rachetelor cu rază medie de acţiune autohtone, au fost declasificate prea puţine documente. Despre unul dintre acestea, raportul secret nr. M. 02749 din 11.04.1989 s-a vorbit în presă. Era vorba despre cumpărarea unei tehnologii de turnare automată a încărcăturilor de propulsie pe bază de pulberi compozite, destinată “fabricării de rachete cu performanţe superioare pentru înzestrarea armatei” în valoare de 3,75 mi­lioane de dolari. Contractul 250/88 a fost semnat de ICE Romtehnica în 1988 cu firma austriacă Tencom Ltd., suma fiind inclusă în planul de import al Ministerului Industriei Chimice şi Petrochimice.
 SURSA : Eduard Ovidiu Ohanesian
Tainele generalului cu piciorul în ghips - I
Tainele generalului cu piciorul în ghips - I