Home / Cultură / Recenzie „Apa trece… pietrele rămân”
FOTO: Mihai Anthony

Recenzie „Apa trece… pietrele rămân”

„Erster Schein der Morgendämmerung nahm den Sternen ihr Leuchten, dem abnehmenden Mond seinen Glanz.“

„Prima rază a dimineții luă stelelor scânteierea și lunii descrecânde strălucirea-i.”  

 

Cu această descriere poetică a unui răsărit de soare în Țara Bihorului – într-o dimineață de Sfântul Ilie (20 iulie), când fluierele ciobanilor și buciumele chemau fetele din Țara Moților la Nedea Munților, la „Târgul de fete” de pe Muntele Găina –, își începe narațiunea scriitoarea austriacă Alice Albrich-Mavrocordato, în romanul ei „die Steine bleiben” (pietrele rămân), publicat în anul 1961, la editura „Wollzeilen Verlag” din Viena.

Alice Albrich-Mavrocordato a scris la Viena romanul „die Steine bleiben“, care a rămas, din păcate, timp de 44 de ani, necunoscut cititorilor români, iar în vara acestui an (2015) romanul a reapărut, tradus în limba română, cu titlul „Apa trece… pietrele rămân” (244 de pagini), la editura „Galaxia Gutenberg” din Târgu-Lăpuș, prin efortul depus de către Dr. H. Emil Hocevar (care prezintă și câteva „Reflecții asupra romanului“), împreună cu semnatarul Prefeței Ion Buzași, profesor de la Blaj, traducătoarea Magdalena Sima și, nu în ultimul rând, Profesorul Mag. Dr. phil. Hans Dama, din Viena.

La propunerea pe care mi-a făcut-o Domnul Profesor Dr. Hans Dama, de a face o recenzie a noului roman de curând apărut, mi-am procurat ambele cărți, pe care le-am citit cu deosebită plăcere și interes (atât în limba română cît și în limba germană), fiind profund impresionat de talentul narativ, de frumusețea exprimării, de erudiția și de sensibilitatea scriitoarei Alice Albrich-Mavrocordato, calități care reies din lecturarea romanului.

În romanul „Apa trece… pietrele rămân”, este descrisă situația din România anilor de după cel de-al II-lea Război Mondial – de fapt este vorba despre exproprierea boierului Radu din Bogdănești, urmaș al moșierilor fanarioți care au trăit în Moldova, și despre naționalizarea averilor gospodarilor din Țara Moților, în principal oieri înstăriți –, perioadă deosebit de grea pentru poporul român. Această etapă de trecere de la capitalism la comunism, de la România regală la țara tovarășilor, de la proprietatea privată la proprietatea de Stat, așa cum cerea noul regim comunist (Guvernul Dr. Petru Groza) – instaurat la București, la data de 6 martie 1945 și coordonat de rușii lui Stalin –, perioadă tristă, care s-a soldat cu distrugerea multor existențe umane, cu distrugeri economice (înlocuirea ”exploatării boierești” cu exploatarea de Stat), cu distrugeri teritoriale (naționalizarea și regionalizarea), cu distrugerea întregii Românii.

Lecturarea romanului „Apa trece… pietrele rămân”, al scriitoarei Alice Albrich-Mavrocordato – despre viața căreia existau foarte puține informații – m-a captivat în mod deosebit. Citind romanul și în ediția originală „die Steine bleiben“, în limba germană, am fost fascinat de talentul literar al autoarei, de cursivitatea și frumusețea narațiunii, de dragostea și realismul cu care romanciera descria plaiurile și tradițiile românești și am căutat să aflu mai multe amănunte despre viața autoarei. După studierea multor documente noi și vechi, unele de peste 100 de ani, în arhive din Anglia, Austria, Elveția, Franța, Germania și România, după numeroase interviuri luate unor persoane care au cunoscut-o, am adunat atât de mult material încât m-am hotărât să public chiar o interesantă lucrare biografică, cu titlul: Alice Zekély Albrich-Mavrocordato – o scriitoare enigmatică, ce va vedea în curând lumina tiparului, și din care voi atașa câteva fragmente și acestei recenzii de carte.

Fiind preocupat, cum spuneam, cu studierea arhivelor și cu numeroasele interviuri luate celor care mi-au putut furniza informații despre Alice Albrich-Mavrocordato, am constatat că minunatul roman Apa trece, pietrele rămân”, conține numeroase aspecte autobiografice din viața romancierei, fapt care-i conferă o mai puternică notă de autenticitate, de trăire reală a evenimentelor acelor ani, descrise magistral de enigmatica scriitoare.

Tânăra țărancă Stana, spre exemplu – una dintre eroinele romanului „Apa trece, pietrele rămân” –, care se chinuia în sărăcie, se îndrăgostește de un fiu de boier (Radu Bogdan) din Moldova, tot așa precum și tânăra Alice Zekély (viitoarea scriitoare), ce provenea dintr-o familie care a pauperizat după război, se îndrăgostește, tot de un boier din Moldova, pe nume George Mavrocordato, cu care se și căsătorește în anul 1924, devenind Doamna Alice Mavrocordato!

O altă similitudine cu viața reală a autoarei este și povestea unei alte eroine a romanului, tânăra fată săracă Dochia, din Țara Moților, frumoasă și sensibilă, care, la frageda vârstă de 17 ani, și-a găsit norocul la „Târgul de fete” de pe Muntele Găina și s-a măritat cu un proprietar bogat de turme de oi din Vașcău, Vasile Pârvu, a cărui avere a fost apoi, pe nedrept, confiscată, așa cum au fost confiscate și averile boierilor din familia Mavrocordato, din care făcea parte și Alice Mavrocordato, care se măritase tot la vârsta fragedă de 17 ani!

Și încă o asemănare între romanul și biografia scriitoarei: ca și tânăra Dochia – care a născut un băiat, pe care l-a botezat Radu, după numele tatălui său (care era chiar fiul de boier Radu Bogdan din Moldova, al doilea bărbat pe care Dochia l-a iubit) –, tot astfel și tânăra Alice Mavrocordato a născut, în ziua de 24 iunie 1927, un fiu, Nicolas (Niky) Mavrocordato, și apoi a iubit și ea un al doilea bărbat, pe doctorul Albrich din Sibiu, cu care s-a căsătorit, schimbându-și încă o dată numele în Alice Albrich-Mavrocordato.

Romanul acesta simbolic, cu titlu de proverb românesc – creat excelent de o scriitoare austriacă, cu inimă de româncă – evocă expresiv o perioadă tristă din istoria poporului român, care nu se va uita niciodată. Dar ce simbolizează, de fapt, acest proverb și cartea de față?

Proverbul românesc „Apa trece, pietrele rămân” este vechi de secole, de pe vremea tătarilor, și are denotații diferite, în raport cu starea de spirit a celui care-l rostește, cu situația dată și cu învățămintele ce ar trbui să decurgă din el. O primă explicaţie ar fi că: lucrurile rele trec, iar cele bune rămân, precum prundul pe fundul unui râu secat, sau că în viață, prietenii adevărați – puternici, buni, loiali – rămân statornici, ca piatra spălată de apele care trec.

În momente de suferință, la nevoie, ne amitim de acest proverb, ne inspirăm din tăria pietrelor şi găsim un suport și un model în statornicia noastră. Suferințele trec precum apa unui râu de munte peste pietrele ce-i stau în cale, rănile se vindecă în timp, iar viața își reia cursul normal, după anii de suferință.

Se poate crede că scriitoarea Alice Albrich-Mavrocordato a dorit să evidențieze, în acest roman, statornicia poporului român de a rămâne neclintit pe pământul moștenit de la străbuni, depășind toate vicistitudinile vieții, precum rămân pietrele de granit nemișcate în albia râului, după trecerea viiturii, dar cicatricele rănilor suferite vor rămâne etern, precum rămân pietrele după ce apa trece!

 

Poeta și prozatoarea Alice Albrich-Mavrocordato a activat mulți ani (între 1958 și 1998) în cercurile literare din Germania, Elveția și Austria, citind de nenumărate ori din creațiile sale (poezie și proză scurtă), nu numai la seratele literare de la München și de la Viena, ci și la întâlnirile cu oameni de cultură din Londra, din Zürich, din Paris, din Sibiu, acolo unde era, deseori, cu onoare, invitată.

Recenzie   „Apa trece... pietrele rămân”

FOTO : Mihai Anthony

Mihai ANTHONY, Jurnalist & Literat,

Membru al „Presseclub CONCORDIA” și al „UZPR”.

 

Note biografice *

 

Alice ALBRICH-MAVROCORDATO s-a născut în ziua de Miercuri, 11 Septembrie 1907, în localitatea Gschwendt, târgușorul Neulengbach, din landul Niederösterreich (Austria Inferioară), situată la 46 km Vest de Viena. Părinții ei erau: avocatul Dr. Wilhelm Josef Karl Zekély și soția sa Adele Anna Cornelia Zekély (von Wettstein). (…..)

Alice Zekély era al treilea copil al familiei Wilhelm și Adele Zekély, având încă un frate mai mare, Wilhelm (Wily), născut în anul 1896 și o soră, Adele (Ady), născută în anul 1898. Ea a fost botezată în ziua de Duminică, 29 Septembrie 1907, la Biserica Maria Anzbach din Neulengbach, primind numele de Alice Wilhelmine Maria Alberta Zekély. (…..)

După Primul Război Mondial, în anul 1918, avocatul Wilhelm Zekély se stabilește, cu întreaga familie, în Siebenbürgen (Transilvania), la granița de Est a Imperiului Austro-Ungar, teritoriu care, de la 1 Decembrie 1918, a fost alipit României, ce luase ființă ca Stat, condus de Alexandru Ioan Cuza, de la data de 24 ianuarie 1859, prin unirea dintre Moldova și Țara Românească, pe pământul strămoșesc, de peste 2.000 de ani, al Daciei. (…..)

Alice Zekély o fetită firavă, de o frumusețe și inteligență deosebite, a urmat un liceu francez în București și s-a căsătorit în anul 1924, la frageda vârstă de doar 17 ani, înainte de examenul de absolvire, cu un boier moldovean bogat, pe nume George Mavrocordato, cu 10 ani mai mare decât ea, din celebra familie fanatiotă din care 6 domnitori au ocupat, în secolul al XVIII-lea, tronul Moldovei sau al Țării Românești. (…..)

Alice Mavrocordatos și soțului ei George Mavrocordatos, au avut un fiu, Nicolas (Nicky) Mavrocordatos, născut în ziua de 24 iunie 1927, în Palatul Mavrocordat de la Vaslui. Nicky s-a stabilit, după cel de-al II-lea Război Mondial, în Franța. (…..)

După despărțirea de primul ei soț, Alice Mavrocordatos s-a căsătorit cu doctorul Albrich și au locuit împreună la Sibiu, iar după decesul acestuia, Alice Albrich-Mavrocordato a părăsit România și s-a stabilit în Austria. (…..)

Alice Albrich-Mavrocordato a mai scris – pe lângă romanul „die Steine bleiben” și încă alte numeroase poezii și povestiri, care au fost publicate în presa vremii –, un alt roman „Turnul Prințesei”, rămas însă doar în faza de manuscris. (…..)

După decesul din ziua de 14 ianuarie 2.000, la venerabila vârstă de 92 de ani și 4 luni, Alice ALBRICH a fost înmormântată, în ziua de 31 ianuarie 2.000, în Cimitirul Central al Vienei „Wiener Zentralfriedhof” – grupa 89, rândul 20, locul de veci nr. 23 –, pe care l-am vizitat personal, în ziua de 11 Septembrie 2015, când s-au împlinit 108 ani de la nașterea talentatei scriitoare.

 

* Fragmente din lucrarea biografică „Alice Zekély Albrich-Mavrocordato – o scriitoare enigmatică”, ce va vedea în curând lumina tiparului.   Autor: Mihai ANTHONY

 

  1. S.:

Sunt recunoscător și aduc respectuoase mulțumiri următoarelor persoane, care m-au ajutat, cu sfaturi importante și cu documente interesante, în anevoioasa muncă de cercetare a vieții și activității enigmaticei scriitoare Alice Zekély (Székely) Albrich-Mavrocordato:

 

Dr. Hans Bergel, din Germania, ajuns la venerabila vârstă de 90 de ani,

Preot Mag. Wilhelm Schuh, de la Biserica romano-catolică Maria Anzbach,

MMag. Dr. Jakob Wührer, de la „Arhivele orașului Viena”,

Mariana Duliu, Directoarea Casei de cultură „Friedrich Schiller” din București.

Dr. Peter Eisenberger, din Viena, strănepotul scriitoarei Alice Albrich-Mavrocordato.

 

Recenzie   „Apa trece... pietrele rămân”

FOTO: Mihai Anthony

Recenzie   „Apa trece... pietrele rămân”

FOTO: Mihai Anthony

Romanul „die Steine bleiben” – 1961              „Apa trece… pietrele rămân” – 2015

Recenzie   „Apa trece... pietrele rămân”

FOTO: Mihai Anthony

Viena – Mihai ANTHONY și Dr. Peter Eiselsberg, strănepotul scriitoarei Alice Albrich

Recenzie   „Apa trece... pietrele rămân”

FOTO: Mihai Anthony

11.09.2015 – Mihai ANTHONY, la mormântul scriitoarei Alice Albrich din Viena.

Recenzie   „Apa trece... pietrele rămân”

FOTO: Mihai Anthony

Biserica Maria Anzbach, în care a fost botezată Alice Wilhelmine Maria Alberta Zekély.

Recenzie   „Apa trece... pietrele rămân”

FOTO: Mihai Anthony

Palatul Mavrocordat din Vaslui, în care s-a născut Nicolas Mavrocordato (24.06.1927), fiul romancierei Alice Albrich-Mavrocordato, palat ridicat în 1880 de Constantin Mavrocordato (fost proprietar al unor fabrici de cărămidă), fiul Domnitorului Constantin Mavrocordato.

Din 1956 se află aici Palatul Copiilor, pe Bulevardul Stefan cel Mare, nr. 62, Vaslui.