Home / Blog / Interviu: Nina Ivaschin, verticalitate pe muchie de destin.

Interviu: Nina Ivaschin, verticalitate pe muchie de destin.

 

Începem  aşa deci periplul nostru prin lumea românilor frumoşi, un proiect care mi-e foarte drag întrucât abia se naşte, se conturează, prinde formă în ochii voştri, publicul românesc de pretutindeni. 

„Siberii de gheaţă”    

– Vă mulţumesc că aţi acceptat această invitaţie . Vreau să ne povestiţi simplu, cum mi-aţi povestit şi mie momentele frumoase şi chiar  tragice  din viaţa dvs., momentele care v-au făcut om.

-Vă mulţumesc că m-aţi invitat.

O să încerc să vă povestesc ceea ce ţin eu minte şi ceea ce mi-au povestit  părinţii . În tot cazul eu ca persoană represată şi reabilitată sunt născută la 12 iulie 1947  într-o familie de ţărani ucraineni.

Interviu: Nina Ivaschin, verticalitate pe muchie de destin.

Părinţii au trăit în satul Taura Veche, raionul Sângerei, au avut avere, gospodărie, au avut şi pământ în satul Pompa, raionul  Făleşti. Şi iată vorbeau că se aşteaptă ceva, şi ei erau la Pompa,  noaptea târziu au venit cu maşina, cu militari, au început să bată prin uşi şi ferestre, părinţii desigur s-au trezit , ne-am trezit şi noi copiii, sora avea 6 ani şi eu doi ani neîmpliniţi. Mama a ieşit în cămaşă şi fustă şi „dezbrobodită “ ( nota ed. fără basma pe cap) , dar atunci femeie cununată  dezbrobodită nu se vedea..

-Era păcat…

-…a ieşit cu cana cu apă să se spele şi a pândit un moment, şi a fugit . Au început soldaţii a împuşca, pe urmă au început a bate cu patul puştii pe sora mai mare …s-o bată, să strige..

-Câţi avea sora?-

-Şase ani.

-… ca să se audă şi mama să vină înapoi, eu desigur tot speriată, am început să plâng şi papa ( nota ed. tata) m-a luat în braţe, mama înapoi n-a mai venit. Pe noi ne-au luat!( în Siberia)

Mama a umblat trei zile fugară, se ascundea cum ştia ea, şi doar o femeie i-a spus:

„ Unde se duce acul, acolo se duce şi aţa, ei sunt la Bălţi, la gară, te duci şi tu că pe dânsul (tata) l-au luat cu copii ..“

Şi mama a venit în gară.  Acolo, lumea era păzită ca să nu fugă, alde noi, mamei i-au dat voie .

-Spuneaţi la un moment dat despre direcţia:  poţi să te duci, dar nu mai ai cale înapoi.

-Eram păziţi, eram apucaţi de mână ..soldaţii , dacă te-au adus încoace , înapoi nu poţi să te duci ..dar lumea acolo striga , nu eram doar noi ..aşa îmi amintesc din vorbele părinţilor că 600 de familii erau din Bălţi  ridicaţi, adică erau  ca noi. Şi în tren care duce vitele..ne-au dus şi pe noi , tot din spusele părinţilor  undeva cincizeci şi ceva de zile, aproape două luni noi  am fost în tren.

Când treceam prin tuneluri , lumea striga şi îşi făcea semnul crucii  şi zicea că ăsta e Sfârşitul Lumii. Mulţi mureau , îi aruncau peste geamuri..

Ceea ce nu era creştinesc până la urmă..

– De-o pildă eu vreau un lucru să vă spun că ne-am luat cu vorba , Papa, Dumnezeu să îl ierte, a murit la 72 de ani de cancer la stomac  şi un ginere îl întreabă odată:

„ Ei, tată, te-ai păzit cu mâncarea tot timpul,  spune-mi mata de unde ai durere la stomac?“ ..

El cum sta în pat .. că nu se mai purta ( nota ed..nu se mai mişca) a zis:

„ Da pe tine sa te ducă  în tren ca pe vită , scrumbie să-ţi dea, dar apă să nu-ţi dea şi nici pâine , eu te-aş întreba pe tine atunci..?“

( nota ed. plânge amintindu-şi)  numai a întors capul , i-au curs lacrimile şi nimic nu a mai spus..

Acolo ne-au dus în nişte barăci unde oamenii stau la închisoare , da şi pe noi ne-au dus acolo, într-o cămăruţă  de 16-18 mp două familii , şapte persoane  erau ..Nenelu Arşip Şuşu, ţin minte,  cu Ana şi o fată , cu soţia şi noi patru .

„Tradiţia era sfântă“

 

 Fiecare moldovean  avea cuptoraş ( cuptor) afară şi la oice sărbătoare  se întâlneau, petreceau, cum n-ar fi. Primul toast care era : „ Să dea Dumnezeu să ne vedem în locurile noastre. S-avem un bordei , dar să fie al nostru  şi să fim pe locurile noastre“  .

Iată noi suntem ucraineni , acolo am învăţat în şcoala rusă, părinţii toată vremea se străduiau să vorbească cu noi „moldoveneşte“  ca să nu uităm de unde suntem, nu erau siguri c-o să mai venim în Moldova..

– Voiau să vă păstraţi rădăcinile…

–  De unde suntem  şi că anume suntem din Moldova, când ne-au dat voie  mai exact, până atunci eram „ speţ pereselenţî“ , pe urmă ne-au eliberat  se zicea:

 „ Unde vrei poţi să trăieşti, dar numai nu în Moldova“!

 –Noi am venit în august `58 încoace şi până în `62 sau chiar  `63 nu ne lăsau aici, trăiam fără  evidenţă,  nu ne lăsau să construim , nu ne primeau la lucru..-

-Unde aţi trăit în perioada asta?-

Deodată era casa bunelului,  am trăit acolo, pe urmă un brigadier care era din Ucraina, acela a zis:

Cred că n-o să mă mai împuşte , iată este un loc de casă“..

peste o casă de el , şi noi am pornit casa a face, şi drept e că pe urmă  a venit şi înştiinţarea că avem  dreptul să trăim în Moldova.

-Câţi ani aveaţi când v-aţi întors?

-M-am dus de 6 ani la şcoală,  aveam 11 ani împliniţi, mergeam pe 12, eram în clasa a şasea.

-Aţi vrea să povestiţi puţin despre copilăria petrecută acolo , despre şcoală , dacă vă mai amintiţi colegii de clasă?

-Da, vreau să vă spun ca  prin internet eu aşa  şi scriu: Bureat-Mongolia , staţia Onohoi, Moldova-Teleneşti. Mulţi, da toţi sunt tineri care mă văd, dar nu văd nici pe unul cu care am învăţat , dar eu ţin minte familiile de acolo, totuşi 5 ani am învăţat acolo, dar n-am întâlnit pe nimeni, chiar  prin familia Grudinina , Galea Grudinina… şi băiatul mi-a zis:

„ Mamă, da ăsta poate fi băiatul ei sau nepotul ei“ .

Dar eu cred că deja sunt mai în vârstă şi cu cel tânăr ,ce pot să mai vorbesc eu cu el despre Siberia când deja el ..?..

Să ştiţi că tocmai de asta se realizează aceste interviuri, ca tinerii să se mai întoarcă  în trecut.

-Trăind acolo , ştiam doar atât, că în Moldova este bunica, este bunelul , da să ştiu că sunt verişori , moşi, nepoţi , de aşa rudenie eu n-am ştiut . Eram între străini şi noi credeam că ..Era aşa o vreme, parcă v-am spus , era tare frig , nu puteam merge la şcoală atunci, toată şcoala eram acasă, nu învăţam din cauza frigului . Vara erau mulţi ţânţari . Papa lucra la încărcat vagoane..

 

„PÂINEA aceea“

 

-Şi mama ce făcea acolo?

Interviu: Nina Ivaschin, verticalitate pe muchie de destin.

mama

-Mama a lucrat ca să ne hrănească deridicătoare ( femeie de serviciu) la magazin , să poata aduce PÂINEA aceea acasă.

–  Aţi vorbit despre Pâinea aceea…

-Acolo  majoritatea se sculau tare dimineaţă  ca să meargă să prindă rând la magazin ca să poată lua Pâinea. Şi ieşeai şi fără nasturi , fără basma, ieşeai din rând şi Pâinea o ţineai uite-aşa ( la piept) că se desfăcea , or  era dezgheţată, ori era de tărâţe..Era acră şi neagră.

-Oricum tradiţiile moldoveneşti se păstrau , vă spun că părinţii au cununat trei fini ..

-Am văzut aici că  aveţi o poză  pe care trebuie s-o vadă toţi , povestiţi-ne puţin .

-Primul fin de cununie e Leova Gauzer,  el e neamţ, ei aveau pe vremea aceea moară, tot din spuse vă povestesc- fotografia nu e la mine . Ei se duceau la Ulan, se duceau şi se cununau , ţin minte şi biserica –cu două etaje.

Interviu: Nina Ivaschin, verticalitate pe muchie de destin.

 La etajul întâi era slujbă şi la al doilea. Şi preotul acolo spunea: „ V liuboe vremea dnea i noce“ ( În orice moment din zi sau noapte“)

 „Când n-ar fi , la orice vreme ( ceas) , veniţi, pentru voi uşile sunt deschise. Noi slujim şi suntem bucuroşi  să vă vedem în  încăperea noastră “ .

Primul toast era : „ Să dea Dumnezeu să ne vedem pe pământurile noastre , pe locurile noastre“.  Lumea era tare prietenoasă …

-Chiar şi ruşii?

– Nu, ei se băteau,  anume  oamenii ăştia care au fost „RIDICAŢI“ , ei erau.Vă spun, eu deja lucram la şcoală la Mihalaşa ( sat din Rep.Moldova) , prima când veneam în ogradă la părinţi era : „ Cu cine te-ai mai întâlnit dintre ai noştri?“ , din Teleneşti mulţi au fost  ridicaţi , este de exemplu Luca Bogdan din Teleneşti , deja nu-i , mama lui a decedat în Siberia. Este fotografie cu 9 colăcei care se fac, toată rânduiala  se făcea ca aici , chiar dacă eram duşi în fundul Rusiei.

Vă amintiţi să zicem de o sărbătoare de Paşti, cum se  făcea?  Mai prindeaţi ouăle roşii , dar nu comerţul care se face astăzi…

-Da, ouă roşii erau , făină de popuşoi ( porumb) nouă ne trimiteau din Moldova, mama cumpăra griş ( mancă), o amesteca în două cu făina de porumb ca să ne ajungă pentru mai multă mămăligă . Fratele meu e născut acolo , în `51 , ţin minte că el zicea: “ Eu caşă ( terci) din asta nu vreau să mănânc .“  Înţelegeţi, el era născut acolo , el nu mai înţelegea  de mămăligă.

 

„Până şi Jocul le-a fost furat“

 

Interviu: Nina Ivaschin, verticalitate pe muchie de destin.

Ţin minte aşa un caz, cineva a venit  din Moldova tot cu băiat, de-o seamă cu fratele meu , acela i-a zis:

 „ Măi, Ionică, hai să ne jucăm „de-a Stâna“ .

Fratele se uită şi nu înţelege ce-i asta. El zice:

„ Nu, ştii ceva hai mai bine să ne jucăm de-a „ştabeliu“.

„ Ştabeli“-  cum clădeau  lemnele.

El numai asta ştia, el de stână nu ştia, cum eu când am venit din Siberia  şi am trăit în casa buneilor,  fratele lui papa îmi zice:

„ Nina, eu îţi dau ţie trei ruble dacă tu îmi spui ce înseamnă ciubăr , or unde-i hornul  în casa asta?“

Ştiu ce înseamnă horn, dar ce înseamnă Ciubăr?

-Ciubăr doar este în română aşa?

(Întreabă mirată..era vorba de ciubăr în limba română, cu accent sună Şiubăr) ..

-Era la bunei, şi era ceva din lemn făcută, ştiţi că era şi covată..Covata, da, se făcea acolo aluatul…Ciubăr era ceva mai mare..

Interviu: Nina Ivaschin, verticalitate pe muchie de destin.

 

„RSSM, colhozul şi oamenii“

 

Când v-aţi întors aici, cum a fost? V-a fost greu la şcoală?

-Ştiţi la noi în sat era şcoala rusă , eu am venit din şcoala rusă şi aici eu eram prima în şcoală , învăţam bine. Eu întotdeauna mă deosebeam , chiar familia noastră se deosebea.

Altă dată cineva zicea: „ te-au ridicat, băi, şi ai mai văzut lumea“ .

Altul zicea, părinţilor: „ tu atunci ai fost că nu era colhoz , te-om vedea acum în colhoz“ ..

-În colhoz cum a fost viaţa?

-Ei s-au străduit să facă tot ce au avut şi înainte , ce-au avut aceea şi să aibă . Papa s-a dus de două ori la Nord, la Pădure( Siberia) şi-a adus lemn, ştiţi că la noi asta e problema numărul 1 în Moldova, că nu e lemn, -pentru uşi, pentru ferestre , şi-a făcut gospodăria, că pe vremea aceea mai bună în sat nu era.

Interviu: Nina Ivaschin, verticalitate pe muchie de destin.

Papa

– Cum a decurs viaţa după evenimentul Siberia?

-Vă spun că mulţi mă porecleau „ ruska“ , deşi eu ca atare sunt..

-Sunteţi poate mai româncă decât unii care …

-Dar, dar vedeţi că ei aşa spuneau…

 

„De la RSSM la Independenţă“

 

 Pe urmă când au venit în `91( notă editor: Independenţa) , îmi spuneau  la primărie că eu sunt „ ruska“( rusoaică) , da eu şi să vă spun corect , acolo în Siberia ziceau:

„ Iobannâi moldovan“ ( moldovean afurisit) , că aşa îmi spuneau.

 Şi aici îmi mai spun că eu sunt rus.

Ei, da a trecut aşa..şi viaţa.

În tot cazul nu îmi pare rău, părinţilor le-a fost mai greu..că ei au lăsat două gospodării  aici, ei erau  tineri.  S-au dus încolo, dar pentru noi copiii s-au străduit să facă tot ca să nu umblăm flămânzi , dezbrăcaţi,  să nu ne fie frig…aveam întotdeauna pâsle..

Papa se străduia să ne coasă pâslele singur, el se apuca de orice lucru.

-Aţi avut noroc de părinţi.

-Da, foarte , aşa părinţi  nu ştiu dacă mai există.

-Vorbiţi despre ei aşa sacru..

-Vă imaginaţi, iată papa , noi stam la masă, el venea de la încărcat vagoane, el aici avea „poduşcă“  ( notă ed.: pernă pe care o punea pe umăr) îi spunea, o pernuţă aşa şi punea  şpala aia cu care fac calea ferată şi încărca vagoane , şi atât de obosit venea , da eu vă spun că am mers de 6 ani la şcoală,  mai nu scriam cu nasul şi mă străduiam tare  că m-au luat aşa la şcoală ..Şi când mâncam tot aşa, el lăsa lingură , se scula şi îmi zicea: „ Nina , iată aşa se stă la masă“.  Înţelegeţi? El îndeobşte spunea: „ Nu aşa se merge, nu aşa se vorbeşte ..“

Interviu: Nina Ivaschin, verticalitate pe muchie de destin.

Era un om blând?

-Foarte .. dacă îţi explica odată, a doua oară nu mai făcea să îţi spună.

-Înţelegeai..

-Dumnezeu să îi ierte..mă mândresc cu aşa părinţi .

-Şi copiii dvs?

-Am doi băieţi..

-Să vă trăiască.

-Dă Doamne! Unul este medic, e în Rusia ..

-A făcut şcoala acolo?

-Nu , aici. A făcut liceul în Teleneşti, facultatea la Chişinău…

-Viaţa l-a purtat acolo..

-A plecat unde e fratele meu , care s-a născut în Siberia. Acolo sunt mai multe rude..cel de-al doilea băiat e născut în `78, este în Italia ..

Ce tristă este Epopeea noastră a basarabenilor, că am fost deportaţi şi acuma din cauza situaţiei  toţi plecăm.

-Mulţi mă întreabă: „ Tu nu te duci la băieţi?“  

Nu, eu voi fi în Teleneşti, voi fi în Moldova ca copiii mei şi nepoţii să vie aici, să ştie că eu sunt aici, eu o să-i aştept , eu o să-i petrec …

Interviu: Nina Ivaschin, verticalitate pe muchie de destin.

Nepoţelul de exemplu, mi l-au lăsat  când avea câteva luni, dar l-au luat în clasa a patra.

-Aţi crescut nepoţelul.

–  Tot ce a fost  primesc aşa că a trebuit să fie..

– Ca un dat vreţi să spuneţi, nu?

–  Nu că am fost mai răi, sau mai buni..NU – aşa a fost

( afirma asta c-o seninătate imensă).

 

Epilog

 

–  Cum vedeţi lucrurile  acuma după o viaţă trăită? Cum sunt lucrurile din ziua de azi?  Cum vi se par tinerii?

–  Îmi pare că totuşi ar trebui să  ..Nu o dată mă gândesc că Biserica nu trebuia îndepărtată de lume . Pe vremea aceea se temeau de Dumnezeu , vorbesc aşa cum înţeleg eu. Tineretul de azi ar trebui  să îi respecte pe cei mai mari , să se teamă de Dumnezeu , să aibă mai multă bunătate în ei şi să nu vrea Tot şi Deotată. Totul se face pe rând.

Majoritatea vor Tot şi acum, la moment. Ştiu eu, poate greşesc..?

-Nu că aveţi dreptate, să ştiţi că aşa e..

Vă mulţumesc foarte mult că aţi acceptat să veniţi, sper că cei care vor vedea interviul, vor avea de învăţat că viaţa trebuie trăită simplu şi frumos . Să nu uităm se spunea Dostoievski: „ Frumuseţea va salva lumea“ ..Or, el când zicea asta, avea în vedere sufletul omului, sufletul frumos care ştie să creadă..şi să se bucure de viaţă, aşa cum e  ea.

PS: Fotografiile sunt din arhiva personală a Ninei Ivaschiv

Interviul  a fost realizat de Anna Ciorba

 

.