Home / Cultură / Colegul meu de pescuit – Așa l-am cunoscut eu pe Mihail Sadoveanu !
FOTO : WIKIPEDIA/Bustul lui Mihail Sadoveanu pe Aleea Clasicilor

Colegul meu de pescuit – Așa l-am cunoscut eu pe Mihail Sadoveanu !

Amintiri de neuitat

Era o zi însorită de septembrie a anului 1955. Copil fiind, de vreo 6 anișori, mi-am luat juvelnicul și undicioarele, de sub streașina casei părintești de la Buftea – situată într-um peisaj mirific, pe malul râului Colentina – și am coborât, în piciorușele goale și doar în chiloței, spre gârlă, pe poteca dintre via plină de struguri și porumbul aproape îngălbenit, de două ori mai înalt decât mine, până în fundul grădinii, pe malul apei care strălucea ca o oglindă de argint, în bătaia razelor de soare, cu speranța să prind cât mai mult pește. De atâta stat în arșița soarelui, o vară întreagă, eram negru ca un drăcușor, dar sănătos și zburdalnic ca un tăuraș. Și eram tare iscusit în ale pescuitului!

 

Bibanul trăgea foarte bine toamna, când apa Colentinei începea să se mai răcească. Toamna asta, însă, se cam lăsa așteptată. Cald ca vara și apa… încă bună de baie! Iar pește era berechet: biban, caras, plătică, ciortan, strapazan, ghiborț, bălos, roșioară. Zvârlugă și boarță (ca momeală pentru răpitori), era din belșug! Dimineața, devreme și seara târziu trăgea peștele mare: lin, știucă, șalău, crap, așa, ca la vreo 3-4 kile, care mie îmi rupea mereu undițele, pe care mi le meșteșugeam singur, la început din păr de cal, apoi din gută veche, de la tata, cu cârlige negre, oțelite, plumb ciocănit, plute din cocean de porumb și trestii uscate, culese toamna din bogatul stufăriș de pe gârlă.

De momeală pentru bibani nu-mi făceam grijă. Pescarul priceput (ăla eram eu!) se descurcă. Chiar la malul apei, în mâlul de la rădăcina stufului, mișunau o mulțime de râme de gârlă vărgate, lungi și pătrățoase, ca niște creioane negre, cu care le speriam eu (zicând că sunt șerpi) pe Bibica și pe Lilica, două colege de joacă, cu vreo 2-3 ani mai mici decât mine, fetițele lui nea Gheorghe Necunoscutu, vecinul din spatele casei noastre. Și mai prindeam și boarță și zvârlugi, cu halăul, pentru răpitori, adică pentru: biban, șalău, știucă!

Am pus, deci, ”sculele de pescuit” pe mal, lângă păpuriș, la locul meu preferat, apoi m-am dus la viroagă, câțiva pași mai încolo, unde m-am băgat în apa, puțin cam rece, adâncă doar de vreo două palme, dar care mie îmi ajungea deja până la chiloței – pentru că picioarele mi se afundaseră, până la genunchi, în mâlul negru și urât mirositor, de la rădăcina stufului – și am început să scormonesc cu mânuțele pe sub apă, scoțând pe iarba de pe mal grămăjoare de mâl în care șerpuiau râmele cu zecile. După vreo două-trei căutări, cutia mea de conserve din tablă, de-o juma’ de kil, în care adunam râmele, era deja pe jumătate plină.

Când m-am întors la sculele mele, ce să vezi?! Un alt „pescar”, ceva mai bătrân decât mine – așa la vreo 70 de ani, înalt și gras, cu părul bogat, alb ca neaua, și cu o față zâmbitoare, de bunic sfătos – își pregătea sculele, lângă locul meu de prins pește.

Da ce scule avea? Mamă-mamă! Undițe mufate, telescopice, cu mulinete noi și gută colorată (franțuzească), plute din dopuri lăcuite și pene frumos colorate, o grămadă de cârlige galbene (de aur, gândeam eu), juvelnic cu burduf și minciog cu prelungitor… Scule, nene, pe care eu nici nu le visasem vreodată!

”Bună ziua!” am salutat eu cu glas tremurând și cu ochii holbați la ”tehnica de luptă” cu care venise noul meu ”coleg de pescuit”.

”Bună! Și tu tot pescar ești?” – mi-a răspuns ”colegul meu de pescuit”, cu o întrebare.

”Daa!” – am replicat eu, crezând că spun adevărul.

”Și ce pește se prinde pe-aici?” – continuă ”colegul meu de pescuit”.

”Păi acu’, toamna, se dă bine la răpitor: biban, șalău, știucă” – făceam eu pe expertul.

”Daa?! Dar cum te cheamă pe tine și unde stai?” – s-a interesat noul venit.

”Mă cheamă Mihai și stau acolo sus, în casa aia cu tablă roșie. Vedeți?” – am răspuns eu arătând cu degetul spre casa părintească. ”Asta e grădina mea!” – m-am ludat eu, prinzând curaj. ”Da pe dumneavoastră cum vă cheamă și de unde veniți?” – am continuat eu conversația, ca… de la pescar la pescar, încercând să fac și eu pe bărbatul, cu toate că nu-i ajungeam nici măcar până la buric.

”Pe mine mă cheamă tot Mihai și vin de la București. Sunt invitat de un vechi prieten, maiorul Mihai Simionescu, să pescuim aici, împreună” – mi-a răspuns ”colegul meu de pescuit”, terminându-și de pregătit undițele.

”Suntem mulți Mihai!” – m-am gândit eu cu voce tare, cunoscându-l pe dom’ maior.

”Da, dar există un Mihai mai presus decât noi toți: Mihai Eminescu!”

”Știu!” – i-am luat eu vorba din gură, cu un gest cam nepoliticos. Eram foarte mândru că știam! ”Am auzit de Mihai Eminescu. A scris un basm frumos, care începe cu ”a fost odată ca-n povești, a fost ca niciodată…”, da’ mai departe nu mai știu. Mi l-a citit sora mea, Cici, care e-n clasa a IV-a…” – am turuit eu fără oprire, ca să nu uit ce vroiam să-i spun.

”Da! Acesta este un poem, ”Luceafărul”! Mihai Eminescu a fost un poet! Cel mai mare poet al nostru!… Și eu am scris… Romane și povești…”

”Și ce povești ați scris?” – am întrebat eu, neîncrezător.

”Frumoase, de exemplu: Nada florilor

Nada florilor?!… Nu se poate!” – l-am contrazis eu hotărât, aproape strigând, supărat că vrea să mă păcălească. ”Știți, sora mea, Cici, care e-n clasa a IV-a, mi-a citit mie ”Nada florilor” și mi-a plăcut mult de tot. E cea mai frumoasă poveste cu pescari! Eu știu și cine-a scris-o: Mihail Sadoveanu!” – am făcut eu pe atotștiutorul.

”Eu sunt Mihail Sadoveanu!” – mi-a răspuns zâmbind ”colegul meu de pescuit”, cu ochii aproape înlăcrimați de o bucurie lăuntrică, fiind plăcut surpins că un băiețel de la țară, care nu mersese încă la școală, îi știe numele și îi iubește scrierile.

Și am pescuit, până spre înserat, împreună cu ”colegul meu de pescuit”, care scrisese, cu siguranță, „Nada florilor”.

 

Colegul meu de pescuit  – Așa l-am cunoscut eu pe Mihail Sadoveanu !

FOTO : Mihai Anthony

Mihai ANTHONY,

Jurnalist & literat

 

     (În memoria lui Mihail Sadoveanu, cu prilejul aniversării a 135 de ani de la nașterea sa!)

 

Note biografice:

Mihail Sadoveanu – fiul avocatului Alexandru Sadoveanu – s-a născut la Pașcani, în ziua de 5 noiembrie 1880, și a decedat, cu puțin înainte de împlinirea vârstei de 81 de ani, pe 19 octombrie 1961, la Vânători-Neamț.

Mihail Sadoveanu a fost cel mai important scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român din secolul XX.

El a fost criticat, după evenimentele din decembrie 1989 din România, pentru atașamentul său față de conducerea comunistă a țării, după cel de-al II-lea Război Mondial, trecând de la propria versiune de realism la doctrina comunistă a realismului socialist, comportament care i-a permis să primească cele mai înalte poziții care au fost acordate vreodată unui scriitor român, însoțite de beneficii materiale substanțiale, precum funcțiile de membru în conducerea Academiei Române și Președinte la Parlamentului României.

Între 7 și 11 ianuarie 1958, Mihail Sadoveanu, împreună cu Ion Gheorghe Maurer și Anton Moisescu sunt președinții interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție care îl propulsează, pentru scurt timp, în poziția de șef al statului.

Mihail Sadoveanu rămâne totuși o personalitate marcantă în istoria literaturii române a secolului al XX-lea.