Reușita, succesul presupune îndeplinirea a trei condiții: trebuie să poți, să îți placă și să îți pese. Dacă poți, adică dacă ești competent și în putere să îți asumi o responsabilitate, motivația, menținerea în proiect, răbdarea va depinde de cât de mult îți place. Fără bucurie orice faptă este doar pe jumătate împlinită.

Un ”profit afectiv” ne face uneori fericiți într-o tară plină de tristețe iar alteori ne aduce pe toți alături de visele noastre comune, adeseori pierdute. ”Plăcutul” corelează cu a-ți păsa: de comunitatea în care trăiești, de oamenii din ea, inclusiv de tine înțelegând că binele vine dintr-un rost pe care îl ai, dintr-o misiune asumată și împlinită.

Cred că suferim cu toții de autism, un autism în primul rând social. Nu mai comunicăm decât superficial, pare că avem simțurile atrofiate.

Ce a mai rămas din noi? Iată, încă mai simțim marile dureri! Mai avem încă lacrimi și revolte. Ce se va întâmpla însă mâine? Doar destinul poate ști. Suntem corupți în sufletele noastre și am ajuns să dăm șpagă sentimente. Sentimente nemeritate, sentimente nemuncite ci doar discutate pe sub masă și apoi sustrase.

Ce păcat că pentru corupția sufletelor nu există DNA. Ultimul mare șpăgar de suflete, nejudecat încă, pe numele lui mai mic numit Klauss vine și ne mai cere o mică șpagă: ”Trebuie să fim solidari şi să cerem autorităţilor să fie responsabile pentru ca asemenea tragedii să nu se mai întâmple”, toate astea citite de pe o nenorocită de foaie scrisă de groparii speranței. Da’ cine ”mama mă-sii” sunt autoritățile, nu el, nu este el șeful tuturor, nu ne reprezintă el peste tot, nu este el meșterul lucrurilor bine făcute și în interesul național?

Se vede treaba că am scăpat de dracu’ și am dat peste taică-su!

Azi țara este în bernă, sufletele noastre tac în timp ce tristețea îi cheamă înapoi pe cei preadevreme plecați să ne mântuie. Câți copii trebuie să mai pierdem ca să ne trezim? În loc să se joace și chiar să se distreze, copii noștri plâng prin cimitire, la căpătâiul lui Andrei de numai 15 ani, ucis cu premeditare de șpagă, lăcomie și cinism. Ucis de nepăsarea noastră a tuturor.

Toți șobolanii s-au ascuns, pleacă de pe corabia lui ”România sunt eu” și se ascund de otrava încă insuficientă și aruncată haotic de un popor prea obosit, înfometat și hărțuit de un sfert de veac. Nu le place să le arăți iadul pe care l-au creat pentru că se cred deasupra tuturor, se visează îngeri. Minciuna este déjà monedă de schimb la un curs leu – minciună tot mai dureros. Tragedia sunt ei, nenorocirea nemeritată a acestui neam care supraviețuiește într-o barcă veche, prin care securiștii ratați se joacă cu o bormașină făcută de nemți, și alimentată cu baterii rusești.

Și pentru că reușita are trei condiții, putința, plăcerea și păsarea, să ne uitam și altfel, ca să vedem și condițiile nereușitei, paradoxal tot trei condiții care încep cu litera ”P”.

În primul rând dacă un stat nu funcționează, cauza este Politicul. Câtă vreme vom accepta ca soluțiile imorale, reevaluații, slugile băieților deștepți și binoamele să ne conducă, nici un fir de iarbă nu va crește neotrăvit.

Noi, femeile de servici ale neamului, trebuie să măturăm clasa. Clasa politică. Toate gunoaiele, acești mutanți poligenetici, trebuie stârpiți. Aroganța și prostia ucigașilor de viitor ne face complici dacă stăm cu mâinile în sân. Provinciali și bădărani, inculți și cu atitudine de stăpâni, acești ticăloși ipocriți fură bani, fură puterea, fură sufletele oamenilor și mai ales ne fură viața și viitorul copiilor.

 A doua cauză pentru lipsa de viitor, vine de la Patriarhie. Nu biserica și nici bisericile sunt de vină, ci aceia care nu doar că ne îngroapă talanții, dar ne fură și dreptul la dreptate. De ce nu bat clopotele, nefericitule Preafericit? În istoria neamului clopotele au fost muzica întru bucurie sau tristețe și au alinat deopotrivă pe cel suferind, pe cel fericit și pe cel speriat. Căci dacă nu se aude clopotul înseamnă că nu mai este nimeni și nimic. De ce tace Preafericirea ta și nu ne spune câte spitale se pot face cu banii din 1.000 de biserici ineficiente. Uitat-ai că chiar pe 2 noiembrie 1789 – în Revoluţia Franceză, Adunarea Naţională a Revoluţiei a decretat naţionalizarea bunurilor bisericeşti în Franţa?

P-ul de pe urmă vine de la Presă. La început a fost cuvântul, ipocriților, nu minciuna! Necuprinsă de lumină, mass media de Dâmbovița cu ”valențe” pro-vestice țopăie prin bâlțile de sânge nevinovat în căutare de spectacol.

Ce putea fi mai bun pentru ei decât o catastrofă? Cu victimele în platou, acești neîntrebați de nimeni, nimic și niciodată se invită reciproc spre eternitate. Ei sunt niște mișei smintiți care nu știu încă și unde vor ajunge, deoarece se potrivesc perfect peste tot, deopotrivă la pușcărie și la casa de nebuni. Acești indivizi care satisfăcuți doar de propria imagine ucid cu sânge rece limba română, adevărul care este doar al lor și speranța la o viață decentă, ar merita să sfârșească în fața propriului televizor. Focul doar lipsește și carul de reportaj pentru propria apocalipsă.

Și dacă s-a furat totul, inclusiv sentimente, inclusiv viitorul, a mai rămas ceva?

Da, noi cei mulți care de 25 de ani am rămas la coadă în așteptarea unei fericiri liniștite, noi cei mulți care ne plângem morții cu demnitate și respect, noi cei mulți care ne strângem cu teamă în brațe copiii, noi cei mulți care veghem ca sufletul neamului să nu se stingă, oricâte încercări de-a ne fi luat totul au mai rămas.

Au mai rămas doar lacrimi și revoltă!

Treziți-vă, oameni buni! Doamne, binecuvântează România!